Capitolul I 

Definiția culturii organizaționale

          Conceptul de cultură organizațională s-a răspândit începând cu anii 1970 ca paradigmă specifică performanțelor realizate de firmele nipone, performanțe datorate în mare parte structurii economice proprii culturii specifice orientului îndepărtat. În vest, apariția tratatului În Căutarea Excelenței (Peters și Waterman Jr., 1988) a pus în valoare corelația dintre succesul firmelor și cultura organizațională proprie fiecărei enclave economice (Nicolescu, 2004).

        Astfel, administrarea culturii organizaționale de către manageri a luat amploare nu numai pentru a clarifica ce se întâmplă în interiorul organizațiilor ci și pentru a motiva personalul în direcția unei schimbări organizaționale (Sinclair, 1993).

      Acest mod de administrație managerială semnalează prezența unei paradigme economico-culturale care asigură în mare parte unicitatea fiecărei forme de organizație. Chiar și organizațiile care desfășoară același tip de activități, cele care furnizează același tip de produse sau servicii, sau cele care dezvoltă o structură productivă asemănătoare, se diferențiază în cele din urmă din punct de vedere al culturii organizaționale. În cele mai multe cazuri această diferențiere este asigurată de varietatea intereselor, de așteptările și valorile de bază ale oamenilor din organizație cât și de adaptabilitatea acestora la schimbare.

         În literatura de specialitate cultura organizațională este definită fie politic, ca identitate a unei forme de organizare, fie economic, ca ansamblu de schimburi financiare, fie cultural, ca sistem de valori moștenit sau creat. Ea stabilește, astfel:

• Identitatea unei organizații și a oamenilor ce o compun, identitate creată, menținută și transformată de către angajații și liderii acesteia (Industrial College of the Armed Forces (ICAF), 1999);
• Un sistem de valori, idealuri, așteptări, credințe și reguli de conduită comune care predomină în rândul membrilor unei organizații și care condiționează direct și indirect performanțele acesteia (Nicolescu, 2004);
• Un ansamblu de ipoteze pe care un anumit grup le-a inventat, descoperit sau dezvoltat pentru a face față problemelor de adaptare externă și integrare internă - ipoteze ce sunt predate noilor membrii drept modul corect de a percepe, simți și rezolva aceste probleme (Schein, 1995).

          Bibliografie

1. Industrial College of the Armed Forces (ICAF) (1999) 'Strategic Leadership and Decision'.
2. Nicolescu, O. (2004) 'Managerii și managementul resurselor umane' București: Editura Economică.
3. Peters, T.J. și Waterman Jr., R.H. (2011) În căutarea excelenței, București: MeteorPress.
4. Schein, E. (1995) 'The Role of the Founder in Creating Organizational Culture 1983', FAMILY BUSINESS REVIEW, vol. 8, no. 3, pp. 221-238.
5. Sinclair, A. (1993) 'Approaches to Organisational Culture and Ethics', Journal of Business Ethics, vol. 12.